"Patrie sunt eu, ești tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visăm , tot ceea ce va fi ,cînd nu v-om m-ai fi noi..." (Romain Rolland)
Cînd
rostesc cuvîntul dulce-amar " Moldova" , în minte îmi roiesc dinamic
un amalgam de amintiri, de generații,istorii și vieți. O iubeam și o uram în
același timp...Capul îmi era plin de gînduri absolut contradictorii, și nu știiam
care din ele v-a birui...Pentru a-mi da seama care sentiment e mai puternic,
mi-au venit în ajutor prietenii mei: "Subconștientul, Conștiința,
Amintirea și Copilul din Mine.
Primul
a fost Subconștientul. Acesta mă ia ușor de mînă și mă duce acolo de unde aud o
doină, o doină minunată, ce izvorăște din fluierașul de soc al unui ciobănaș
admirat de o turmă de oi. Era doina care o cînta ciobănașul din balada"
Miorița", da, era chiar ea! Doina neamului nostru, care-mi răscolea atît
de adînc sufletul, că auzeam prin ea cum
se perindă dorul ,durerea, bucuria și păsul acestui popor! Iar în ochii ciobănașului
vedeam acel destin pe care el și-l știia și accepta cu destoinicie...
Apoi
îmi spune vrei să vezi țara noastră soră? Vino! Și mă duce acolo unde trumfă
măreții Carpați și magnificul Pont Euxin. "O! Doamne! E minunea minunilor ce văd eu aici!"îi răspund eu. Subconștientul
îmi răspunde cu o umbră de tristețe"Cîndva eram un singur trup, cîndva aceste minuni erau și ale noastre, apoi
ni s-a tăiat din carnea
noastră, azi de voi depinde reîntregirea și vindecare acestui trup!"
De
undeva departe răsună vesel un mănunchi
de cîntece,cîntece străvechi, ce te
îmbie la focul jocului! am o senzație de
deja-vu,de parcă am mai auzit undeva aceste cîntece... Subconștienul le aude și
el, mă ia de mînă și-mi zice vesel :" Vino să vezi horele, frumoasele hore
ale acestui plai!" Ne urcăm pe-o creastă de deal, și vedem cum flăcăii cu
pălărie și fetele în ie și catrință se
prind într-un dans ,care la început pare
pașnic ,ca apoi să devină din în ce mai agitat,ei devin mai îmbujorați, de
parcă ar fi un dans al vieții și-al morții,de parcă pămîntul ar pieri sub
piciorele lor neobosite. Iată acesta e renumita
" Ciuleandra " , dans ce l-a insipirat și pe Rebreanu.
După
acesta auzim un alt cîntec , e cîntecul păsărilor-lăutari ,împreunat cu glasul
ca de argint al izorului din pădure.
Vrăjită de această măiastră simfonie, merg tot mai aproape de țelul dorit. Intrăm în codrul verde și veșnic
tînăr al Moldovei, acolo unde îmi vine
să strig acele cuvinte isiptitoare ale lui Faust:" Clipă oprește-te!"
. "Pădurea a fost cel mai
adevărat și cel mai de încredere prieten a
lui Eminescu, încă din copilărie. A fost cea care care i-a oferit
refugiu și cea care l-a înțeles cu
adevărat. Eu o întreb cine a fost cu adevărat Eminescu? Ea tace, nu vrea să-mi
răspundă.. Eu totuși stărui ,te rog!
Ea-mi răspunde: Cel care a suferit pentru faptul că iubea dreptatea,
neamul, adevărul, care a iubit cu adevărat, și l-au pedepsit pentru că știia
prea multe, numele său ar echivala cu Jertfirea de sine, cu renașterea."
Apoi îmi arată fețele trudite și luminoase ale
oamenilor de la sat, îmi arată lanurile de aur, viile mustoase, plugul mînat de
patru boi, și-mi zice: uite așa au
apărut operele lui I. Druță,aicea ,unde veșnicia s-a născut la sat.Îmi arată
casa părintescă ce-mi vine s-o îmbrățișez,focul din vatra, nucul rotat din
prag, chipul scump și cald al mamei, pîinea aburindă de pe masa, zorii zilei, și-mi
zice : " ceea ce ai văzut,ceeea ce ai simțit acuma, au așternut prin versuri
G.Vieru, D.Matcovschi, L.Lari ca mai apoi să le cînte Anastasia lazariuc, Ion și
Doina Aldea Theodorovici.
După
aceea scoate din raftul bibeotecii mele cartea :" Descrierea
Moldovei" ,o răsfoiește și apoi
citește cu tristețe spusele celuia care era numit "rege între filozofi și
filozof între regi", :"Moldovenii nu sunt chiar atît de harnici la
carte ", ei vezi draga mea, adevărul rămîne valabil și în zilele noastre,
preferăm mai degrabă să tăiem frunze la cîini , cind vine vorba de învățătură, studiile superioare sunt înfrumusețate de
mite,apoi ne plîngem că profesorii sunt de vină, că nu avem locuri de
muncă,lenea! iată boala noastră, de
aceea și multe am perdut!
Apoi
o văd pe cealaltă prietenă ,conștiința,care se agită, care merge neliniștită
dintr-un colț al altul al camerei și-o întreb:
ce are? Ea-mi răspunde:"Un
lucru totuși nu-l înțeleg! răbdarea, bunătatea noastră, a moldovenilor, este
totuși un cîștig sau o pierdere?! " Unii o cataloghează ca o virtute. Dacă
ai să citești "cele nouă fericiri" din "Cartea Cărților",
vei găsi pasajul unde scrie :" Fericiți cei blînzi cu inima, că aceea vor
moșteni pămîntul", la fel și blîndețea ciobănașului din " Miorița",
care nu se revoltă, ci-și rabdă cu supunere, răbdare destinul . Pe cealaltă parte a baricadei, "povara
bunătății noastre" a făcut să dăm de bună voie ,palma aceasta de pămînt
dintre Nistru și Prut străinilor, știind că capul plecat sabia nu-l taie.Iar
apoi îmi șoptește, de parcă ar vrea să-mi zică o mare taină:" Poți să n-ai
prieteni, bogăție, căldură, hrană ,apă și
totuși un lucru să-l ai...demnitate..."
Apoi
se alătură și ceilalți prieteni Amintirea și Copilul din mine. Mă duc în podul
casei și de acolo scoatem cîteva cărțulii vechi, da atît de dragii inimii!!! Le șterg praful și deslușesc "Abecedarul
", " Albinuța" ",
Soacra cu 3 nurori"," Amintiri din Copilărie", "Ghicitori
pentru pitici!" ș.a. Deodată îmi apare în minte chipul tînăr și angelic al
mamei, care-mi spunea de acolo ghicitori, frămîntări de limbă, aplicații,
jocuri, dar, mai întîi de toate îmi citea cu dragoste povești și mă punea să învăț
poezii ,deoarece dorea să vorbesc corect și frumos în limba română.
Copilul din mine și amintirea se bucură, îmi zîmbesc cald.Conștiința în
schimb,care vede acest tablou din mintea
mea, nu-mi dă pace ,mă roade si mă tot
apasă ,întrebîndu-mă într-un tîrziu :" Uite așa vroia maică-ta să vorbești de mică ,curat și frumos
românește! Iar tu odată ce-ai crescut te-ai molipsit de virusul barbarismelor
de genul:" Faine, ok, kruto, ciuvak,
prikolino". Sunteți niște rătăciți, niște fii risipitori,seduși de luxul și străinătatea celorlalte
limbi,deaceea întorceți-vă cît nu-i tîrziu la comoara limbii materne, iar ea vă
v-a ierta și primi cu brațele deschise pe voi toți. O ascult și-mi
dau seama că da, are dreptate.
"Ei uite, vernisajul nostru s-a încheiat,
acuma tu hotărăște , dacă iubești sau urăști aceste meleag, numit Moldova."
mi-au zis prietenii dispărînd ca prin fum. Brusc mi s-a luat aceea ceață de pe
ochi ,și-am înțeles că în ciuda faptului ca uram țara asta pentru corupția
accentuată, migrația crescîndă, sărăcia,mizeria ei. Dragostea pentru ea avea să
acopere toate aceste imperfecțiuni, avea să mă oblige că merită să rămîn aici. O iubeam pentru
faptul că am văzut lumina zilei ...doar
aici, pentru că am crescut într-o famile
minunată ...doar aici, pentru că mi-am format prieteni scumpi ,din frageda
copilărie.. doar aici, fiind că mă lega pămîntul stropit cu sudoare și sîngele
strămoșilor... doar aici, fiind că e o parte din corpul, sîngele meu , o parte
din mine, ce s-a format ....doar aici.
Locul de aici e Moldova,bună ,rea ,dar e
a noastră! Iar noi am învinuit-o pentru
toate relele de pe mapamond, am cerut de la ea imposibilul,am batjocurit-o, și-am
luat-o în derîdere, de ajuns! Dacă vrem cu adevărat să schimbăm ceva, fară
îndelungatele noastre lamentări și învinuiri atunci să ne aducem aminte
cuvintele lui J.kennedy :"Nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci
întreabă-te ce poți face tu pentru ea! "